Constituţia, un drept al naţiunii

Continuarea articolului "Naţiunea şi Constituţia", publicat în Cronica, România de azi în data de 9 mai 2013. Este partea a III-a din seria Constitutia, tara, statul si natiunea
Arătam în prima parte că trebuie să vedem raporturile dintre Ţară-Naţiune-Stat, pentru a înţelege dimensiunea şi rolul unei Constituţii.

Ţara - Naţiune - Stat

   Veţi vedea de ce Constituţia trebuie schimbată şi nu amendată.
   Am arătat că acest act fundamental, Constituţia, este un drept fundamental al Ţării şi o obligaţie a Statului.
   Dar Constituţia, în cazul nostru concret, în care Naţiunea a făurit unitatea ţării şi a constituit statul român, în secolul al XIX-lea, trebuie să oblige statul să protejeze valorile naţionale.
   Voi prezenta raportul ţării cu naţiunea şi de aici dreptul naţiunii asupra valorilor proprii, drept care trebuie prevăzut în Constituţie şi care devine astfel o obligaţie a statului. Adică, aşa ar trebui să fie!

   

Tara si Natiunea

Reamintesc faptul că, modelul de abordare are la bază trei entităţi, între care se stabilesc raporturile şi stabileşte rolul Constituţiei:
   ŢARA este o construcţie istorică, are o identitate proprie, valori, simboluri şi drepturi. Acţiunea specifică ţării este dată de voinţa cetăţenilor ei.
   NAŢIUNEA este o dezvoltare naturală a celor de-un neam, are o identitate proprie, valori, simboluri şi drepturi.
   STATUL este Managementul ţării, are formă şi structură care-l identifică, simboluri proprii, obligaţii faţă de ţară şi naţiune, drepturi de administrare.
   CONSTITUŢIA se numeşte şi Legea fundamentală a Statului şi trebuie să stabilească Managementul ţării şi raporturile cu Naţiunea. Constituţia este un drept fundamental al ţării, exprimat prin voinţa cetăţenilor şi în acelaşi timp o obligaţie a statului, căruia îi stabileşte atribuţiile şi funcţiunile.

   Am scris că NAŢIUNEA este o dezvoltare naturală a celor de-un neam, are o identitate proprie, valori, simboluri şi drepturi. Mai mult decât atât, cu timpul, naţiunea a dezvoltat un spirit propriu care o identifică iar toţi acei care au îmbrăţişat acest spirit şi s-au identificat ca existenţă şi exprimare cu el, au fost şi sunt consideraţi ca aparţinând naţiunii române.

   Subiectul este atât de vast încât nu poate fi detaliat într-un articol. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că Naţiunea s-a dezvoltat ca o conştiinţă colectivă a celor de-un neam iar apoi a integrat pe cei care au aderat la spiritul ei, la modul de simţire, de gândire şi exprimare, la valorile ei.

   Cea mai de preţ valoare a Naţiunii române este Limba Română. Cei care au preluat-o într-o formă arhaică, au apărat structura ei, au modelat-o, dezvoltat-o şi au promovat-o, au fost cronicarii şi cărturarii.
   Astfel, putem spune că noi am trăit din plin destinul biblic al Învăţătorului, al celui care pune sămânţa culturii şi dezvoltă cultura. Un rol istoric cu adevărat excepţional în promovarea Limbii române şi a spiritului naţional, care nu poate fi contestat, revine Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Greco Catolice (Şcoala Ardeleană). Limba română, limba literară de astăzi, este rodul culturii române, rodul spiritului românesc.

   Naţiunea română a unit Ţara şi a format Statul român modern. Odată cu aceasta, Naţiunea a transferat asupra ţării dreptul de a utiliza Limba Română şi asupra Statului, dreptul de a utiliza dar şi obligaţia de a proteja Limba Română. Ceea ce am scris aici, nu reprezintă nici propagandă naţională şi nici gratuităţi pe tema naţională. E bine să ştiţi că o serie de ţări, după ce s-au consolidat ca state, au avut ca limbă oficială Limba Latină sau limba cuceritorului. E destul să analizaţi ţările din jurul nostru.

   Trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin, pe vremea lui Cuza, a întregit caracterul naţional al statului român. Naţiunea a unit Ţara şi s-a identificat cu ea şi cu statul în secolul al XIX-lea.
   Galeria oamenilor de cultură şi artă, a oamenilor de ştiinţă, fondatorilor de şcoli şi învăţământ, promotori ai valorilor româneşti în lume, este extrem de bogată şi practic imposibil de inserat într-un articol. Îl numim pe Eminescu poetul nostru naţional nu numai pentru latinitatea limbii române folosite ci mai ales pentru spiritul locului, spiritul neamului, spiritul naţiunii care răzbate creaţia lui.

   Tricolorul este un simbol naţional, devenit simbol al ţării. 

   Trei culori şi Deşteaptă-te române sunt imnuri naţionale, utilizate ca imnuri de stat.

  Cultura şi tradiţiile româneşti, istoria, comunităţile de români de pe alte meleaguri, toponimia, toate acestea aparţin naţiunii române.

   Pentru românii aflaţi împrăştiaţi prin lume, România este Patria sau Patria mamă dacă ei aparţin altui stat ca cetăţenie. Suntem cam 30 milioane de români în lume iar două treimi sunt pe teritoriul României.

   Mă refeream la spiritul românesc şi la acei care, fiind din alte neamuri, l-au îmbrăşat, s-au identificat cu el şi au contribuit la construcţia şi dezvoltarea ţării şi la menţinerea unităţii naţionale. Exemplu elocvent este cel al Regelui Carol I, venit ca prinţ străin în Principatele Unite şi devenit Regele României şi fondatorul Casei Regale a României. 
   Ceea ce formează o naţiune este spiritul, un spirit al locului, dezvoltat cultural de vorbitorii aceleiaşi limbi care-şi identifică existenţa şi exprimarea cu grupul căruia îi aparţin. Austriecii sunt vorbitori de germană dar şi-au dezvoltat naţiunea pe valori culturale proprii. Americanii şi-au dezvoltat naţiunea pe propriile valori culturale în câteva sute de ani, vorbitori fiind de engleză, spaniolă şi altele.
   Noi românii, avem limbă proprie, cultură proprie, teritoriu stabil pe care ne-am dezvoltat ca naţiune.

   Putem oare vorbi despre o naţiune europeană?

   NU, categoric nu, poate peste vreo sută de ani. Au trecut mai bine de 60 de ani de la fondarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, precursoarea Pieţei Comune Europene şi a Uniunii Europene de azi.
   Un spirit de naţiune se naşte greu dacă nu este fundamentat pe afinităţi culturale şi are la bază decizii politice. Uniunea Europeană are şansa dezvoltării unei civilizaţii europene moderne, care poate fi sâmburele naţiunii europene, dar până atunci, pe fondul crizei majore de valori politice şi al parazitismului clientelar de la Bruxelles, se cantonează în structuri de tip tabără militară mixtă.
   Revenind la România, la Naţiune, devine evident că prin Constituţie, Statul trebuie obligat să apere, să păstreze, să dezvolte şi să promoveze valorile Naţiunii române. Indiferent de apartenenţa statului în structuri politico-economice internaţionale, acesta, Statul, trebuie împiedicat să distrugă jaloanele naţiunii române, ele fiind jaloanele identităţii noastre.

Constituţia este un drept fundamental al ŢĂRII

Continuarea articolului "Ţara şi Constituţia", publicat în Cronica, România de azi în 28 aprilie 2013. Este partea a II-a din seria Constitutia, tara, statul si natiunea
Prima parte a fost postată în 24 aprilie. 
Arătam în prima parte că trebuie să vedem raporturile dintre Ţară-Naţiune-Stat, pentru a înţelege dimensiunea şi rolul unei Constituţii.

Ţara - Naţiune - Stat

   Veţi vedea de ce Constituţia trebuie schimbată şi nu amendată.
   Constituţia este un drept fundamental al Ţării şi o obligaţie a Statului. Acesta este şi motivul pentru care eu nu voi vota Noua Constituţie, adică amendarea celei existente.
   ŢARA este o construcţie istorică, are o identitate proprie, valori, simboluri şi drepturi. Acţiunea specifică ţării este dată de voinţa cetăţenilor ei. România ca ţară, este o construcţie a naţiunii române şi apoi a statului român din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea.

ŢARA - identitate, valori, drepturi

    Identitatea de ţară este formată din multe atribute cu o evoluţie istorică bine determinată.

   România ca ţară, poate fi considerată  o construcţie politică prin actul de voinţă al naţiunii române, în secolul al XIX-lea. Dar istoria ne arată că o abordare corectă este aceea în care timp de aproape două mii de ani, pe fundamentul Daciei, Ţara a existat, fărâmiţată în feude şi provincii, altfel nu ar fi fost posibilă Unirea.
   Actul de Unire al lui Mihai Viteazul la 1600 nu a fost un act de cucerire. Cu aproape două sute de ani înainte, Mircea cel Bătrân reuşise să extindă Ţara românească, din Banat până la Marea Neagră. Astfel, e corect să spunem că România a fost aici, pe acest teritoriu carpato-danubiano-pontic,  din perioada formării statelor antice iar începând cu 24 ianuarie 1859, s-a format Statul român.
   Astăzi, România are o populaţie de peste 20 milioane de locuitori şi o suprafaţă de peste 238,000 kmp.
  Cultura şi tradiţiile ţării sunt mai bogate decât cele ale naţiunii române. În cursul istoriei, o serie de alte neamuri care au locuit vremelnic sau care s-au stabilit pe teritoriul actual, dar şi instituţii şi personalităţi, au îmbogăţit cultura şi tradiţiile ţării.  Sunt multe alte evenimente care au pus amprenta României în alte locuri ale lumii  (vezi cercurile mici, gabene, din exterior).
   Ar fi o listă mult prea mare pentru a fi introdusă într-un articol. Constantin Brâncuşi  este un reper cultural al naţiunii române şi al României, devenit reper mondial. Anghel Saligny, un geniu al construcţiilor, ca şi Henri Coandă, un geniu al ingineriei aviaţiei, sunt repere ale ţării şi ale naţiunii, deşi au şi descendenţă franceză.  Dar Julius Popper, inginer, geograf şi explorator, care era evreu  originar din România şi a dus toponimia românească în Ţara de Foc (munţii Sinaia ;i Carmen Sylva), în secolul al XIX-lea, a pus o amprentă a României acolo.  Regele Carol I, nu aparţinea neamului românesc dar prin acţiunile lui s-a dovedit a fi ceea ce numim "un bun român".
   Exploratorii şi alpiniştii care fixează plăcuţe datate şi tricolorul în locuri greu accesibile şi  pe vîrfurile munţilor, pun o amprentă a României acolo. Referirile literare, artistice şi ştiinţifice la România, denumirile româneşti ale unor bulevarde în marile capitale ale lumii, reprezentanţele culturale nonstatale ale României, bisericile ortodoxe române din străinătate, exponatele din muzeele lumii, drepturile României din exterior, toate acestea sunt prezenţe ale României, ca ţară. În competiţiile sportive internaţionale, este reprezentată ŢARA, nu statul. Oricare sportiv declară că a concurat sub Tricolor, pentru România. Oricare militar declară că a luptat sub tricolor, pentru România.
   Identitatea ţării pe plan mondial este dată în primul rând de nume şi simbolul de reprezentare, dar reperele de identitate sunt multiple, ele există, nu trebuie create.
   Numele este România, simbolul este Tricolorul (roşu, galben, albastru).
   Imnul aparţine statului român deşi ar trebui să aparţină ţării. Dar şi Statuk e parte din ţară, o parte însă strcturată care administrează treburile interne şi reprezintă în exterior ţara.
   România a purtat numele de Regatul României într-o perioadă în care fuziunea dintre stat şi ţară a fost necesară pentru consolidarea independenţei de stat. Regatul este totuşi o formă a statului şi nu a ţării.
   Comuniştii, după ce au luat puterea de stat, i-au schimbat numele în Republica Populară Română şi apoi în Republica Socialistă România.
   Dar regatul şi republica sunt forme de stat.
   Ţara are cetăţeni iar în cazul nostru, peste 85% sunt români şi pentru noi România este şi Patria, pentru că ne identificâm cu ea. Pentru basarabeni, România este Patria mamă.
   Eu încerc să prezint cât mai simplu atributele, valorile şi drepturile ţării dar domeniul este atât de vast încât orice aş scrie, pare prea puţin.
Are ţara instituţii în afara Statului?
   Da, prea puţine şi fără putere, pentru că aşa prevede Constituţia. În mod normal, cea mai importantă instituţie în afara statului, este Votul cetăţenilor.
ATENŢIE:
   Constituţia trebuie să fie Legea fundamentală a statului, adică toată construcţia statului trebuie să se facă pe baza ei. Altfel spus, ţara prin cetăţenii ei, prin votul lor, trebuie să stabilească obligaţiile şi drepturile Statului.
   Acest enunţ are o mare importanţă şi se trece foarte uşor peste el în instituţiile de stat.
  Înseamnă de fapt că iniţiativa redactării unei Constituţii trebuie să revină ţării şi nu statului, chiar dacă statul face parte din ţară.
   Statul acţionează ca un sistem iar sistemele evoluează permanent spre conservarea lor.
 
  Pentru că o activitate la scara întregii ţări privind elaborarea unei Constituţii, esze dificilă şi lentă, ar trebui ca o instituţie a ţării, una de referinţă, să aibă iniţiativa.
   Sunt trei instituţii recunoscute, care nu aparţin statului (sau ar trebui să nu aparţină): Academia Română, Biserica Ortodoxă Română şi Banca Naţională a României. E drept că mai există şi Societate civilă, asociaţii, fundaţii şi sindicate. Este evident că singura instituţie care are posibilitatea să elaboreze o nouă Constituţie, este Academia Română. Deci nu Guvernul, nu Parlamentul, nu Preşedintele!
   Elaborarea Constituţiei nu este şi nu trebuie să fie un act politic, aşa cum se susţine, ci un act civil.
Prin Constituţie, Ţara trebuie să oblige  Statul:
     - să se formeze şi să evolueze între limite bine definite. În mod normal, prin votul cetăţenilor trebuie să se aleagă forma de stat (monarhie sau republică) şi regimul politic.
     - să respecte şi să protejeze  simbolurile, valorile şi drepturile ţării
     -să reprezinte politic ţara în limitele impuse de litera Constituţiei
     -să ceară Referendumul atunci când este în imposibilitate de a-şi exercita funcţiile sau când o situaţie politică, social-economică sau naturală, excede atribuţiile sale (război, revoluţie, pace, unire, uniune, destrămare, cataclisme naturale, foamete)
   Când Statul încalcă, prin politici proprii, Constituţia, el trebuie dizolvat.
  Ca urmare, Ţara trebuie să aibă un organism de control al statului, altul decât Votul, altul decât Curtea Constituţională, altul decât Parlamentul.
   Limba română este o valoare a naţiunii române care se extinde ca valoare de identitate a ţării şi obligaţie a statului de a o utiliza ca limbă oficială.
   Ca o concluzie, repet, Constituţia este un drept al Ţării, al cetăţenilor ei. Chiar dacă cetăţenia este un protocol prin care Statul certifică apartenenţa cetăţenilor la ţară, dreptul ţării trebuie exercitat de cetăţenii ei.
   Statul poate fi dizolvat, schimbat, amendat, sancţionat, dar ţara nu. Poate că se va înţelege acum de ce ţinta atacurilor noastre este statul şi nu ţara. E drept că mulţi oameni, mai ales din sfera politică, fac confuzii între stat şi ţară şi prin ignoranţa lor, ca să nu spun prostie sau chiar trădare, atacă ţara!
   Aceasta a fost în sumar, prezentarea legăturii dintre Ţară şi Constituţie.