Constituţia, un drept al naţiunii

Continuarea articolului "Naţiunea şi Constituţia", publicat în Cronica, România de azi în data de 9 mai 2013. Este partea a III-a din seria Constitutia, tara, statul si natiunea
Arătam în prima parte că trebuie să vedem raporturile dintre Ţară-Naţiune-Stat, pentru a înţelege dimensiunea şi rolul unei Constituţii.

Ţara - Naţiune - Stat

   Veţi vedea de ce Constituţia trebuie schimbată şi nu amendată.
   Am arătat că acest act fundamental, Constituţia, este un drept fundamental al Ţării şi o obligaţie a Statului.
   Dar Constituţia, în cazul nostru concret, în care Naţiunea a făurit unitatea ţării şi a constituit statul român, în secolul al XIX-lea, trebuie să oblige statul să protejeze valorile naţionale.
   Voi prezenta raportul ţării cu naţiunea şi de aici dreptul naţiunii asupra valorilor proprii, drept care trebuie prevăzut în Constituţie şi care devine astfel o obligaţie a statului. Adică, aşa ar trebui să fie!

   

Tara si Natiunea

Reamintesc faptul că, modelul de abordare are la bază trei entităţi, între care se stabilesc raporturile şi stabileşte rolul Constituţiei:
   ŢARA este o construcţie istorică, are o identitate proprie, valori, simboluri şi drepturi. Acţiunea specifică ţării este dată de voinţa cetăţenilor ei.
   NAŢIUNEA este o dezvoltare naturală a celor de-un neam, are o identitate proprie, valori, simboluri şi drepturi.
   STATUL este Managementul ţării, are formă şi structură care-l identifică, simboluri proprii, obligaţii faţă de ţară şi naţiune, drepturi de administrare.
   CONSTITUŢIA se numeşte şi Legea fundamentală a Statului şi trebuie să stabilească Managementul ţării şi raporturile cu Naţiunea. Constituţia este un drept fundamental al ţării, exprimat prin voinţa cetăţenilor şi în acelaşi timp o obligaţie a statului, căruia îi stabileşte atribuţiile şi funcţiunile.

   Am scris că NAŢIUNEA este o dezvoltare naturală a celor de-un neam, are o identitate proprie, valori, simboluri şi drepturi. Mai mult decât atât, cu timpul, naţiunea a dezvoltat un spirit propriu care o identifică iar toţi acei care au îmbrăţişat acest spirit şi s-au identificat ca existenţă şi exprimare cu el, au fost şi sunt consideraţi ca aparţinând naţiunii române.

   Subiectul este atât de vast încât nu poate fi detaliat într-un articol. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că Naţiunea s-a dezvoltat ca o conştiinţă colectivă a celor de-un neam iar apoi a integrat pe cei care au aderat la spiritul ei, la modul de simţire, de gândire şi exprimare, la valorile ei.

   Cea mai de preţ valoare a Naţiunii române este Limba Română. Cei care au preluat-o într-o formă arhaică, au apărat structura ei, au modelat-o, dezvoltat-o şi au promovat-o, au fost cronicarii şi cărturarii.
   Astfel, putem spune că noi am trăit din plin destinul biblic al Învăţătorului, al celui care pune sămânţa culturii şi dezvoltă cultura. Un rol istoric cu adevărat excepţional în promovarea Limbii române şi a spiritului naţional, care nu poate fi contestat, revine Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Greco Catolice (Şcoala Ardeleană). Limba română, limba literară de astăzi, este rodul culturii române, rodul spiritului românesc.

   Naţiunea română a unit Ţara şi a format Statul român modern. Odată cu aceasta, Naţiunea a transferat asupra ţării dreptul de a utiliza Limba Română şi asupra Statului, dreptul de a utiliza dar şi obligaţia de a proteja Limba Română. Ceea ce am scris aici, nu reprezintă nici propagandă naţională şi nici gratuităţi pe tema naţională. E bine să ştiţi că o serie de ţări, după ce s-au consolidat ca state, au avut ca limbă oficială Limba Latină sau limba cuceritorului. E destul să analizaţi ţările din jurul nostru.

   Trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin, pe vremea lui Cuza, a întregit caracterul naţional al statului român. Naţiunea a unit Ţara şi s-a identificat cu ea şi cu statul în secolul al XIX-lea.
   Galeria oamenilor de cultură şi artă, a oamenilor de ştiinţă, fondatorilor de şcoli şi învăţământ, promotori ai valorilor româneşti în lume, este extrem de bogată şi practic imposibil de inserat într-un articol. Îl numim pe Eminescu poetul nostru naţional nu numai pentru latinitatea limbii române folosite ci mai ales pentru spiritul locului, spiritul neamului, spiritul naţiunii care răzbate creaţia lui.

   Tricolorul este un simbol naţional, devenit simbol al ţării. 

   Trei culori şi Deşteaptă-te române sunt imnuri naţionale, utilizate ca imnuri de stat.

  Cultura şi tradiţiile româneşti, istoria, comunităţile de români de pe alte meleaguri, toponimia, toate acestea aparţin naţiunii române.

   Pentru românii aflaţi împrăştiaţi prin lume, România este Patria sau Patria mamă dacă ei aparţin altui stat ca cetăţenie. Suntem cam 30 milioane de români în lume iar două treimi sunt pe teritoriul României.

   Mă refeream la spiritul românesc şi la acei care, fiind din alte neamuri, l-au îmbrăşat, s-au identificat cu el şi au contribuit la construcţia şi dezvoltarea ţării şi la menţinerea unităţii naţionale. Exemplu elocvent este cel al Regelui Carol I, venit ca prinţ străin în Principatele Unite şi devenit Regele României şi fondatorul Casei Regale a României. 
   Ceea ce formează o naţiune este spiritul, un spirit al locului, dezvoltat cultural de vorbitorii aceleiaşi limbi care-şi identifică existenţa şi exprimarea cu grupul căruia îi aparţin. Austriecii sunt vorbitori de germană dar şi-au dezvoltat naţiunea pe valori culturale proprii. Americanii şi-au dezvoltat naţiunea pe propriile valori culturale în câteva sute de ani, vorbitori fiind de engleză, spaniolă şi altele.
   Noi românii, avem limbă proprie, cultură proprie, teritoriu stabil pe care ne-am dezvoltat ca naţiune.

   Putem oare vorbi despre o naţiune europeană?

   NU, categoric nu, poate peste vreo sută de ani. Au trecut mai bine de 60 de ani de la fondarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, precursoarea Pieţei Comune Europene şi a Uniunii Europene de azi.
   Un spirit de naţiune se naşte greu dacă nu este fundamentat pe afinităţi culturale şi are la bază decizii politice. Uniunea Europeană are şansa dezvoltării unei civilizaţii europene moderne, care poate fi sâmburele naţiunii europene, dar până atunci, pe fondul crizei majore de valori politice şi al parazitismului clientelar de la Bruxelles, se cantonează în structuri de tip tabără militară mixtă.
   Revenind la România, la Naţiune, devine evident că prin Constituţie, Statul trebuie obligat să apere, să păstreze, să dezvolte şi să promoveze valorile Naţiunii române. Indiferent de apartenenţa statului în structuri politico-economice internaţionale, acesta, Statul, trebuie împiedicat să distrugă jaloanele naţiunii române, ele fiind jaloanele identităţii noastre.